Sângeroasele copchile poete

Disclaimer: Autorul acestui blog, subsemnatul, susţine egalitatea absolută între oameni, indiferent de rasă, sex sau statut social, pacea şi consumul de ganja. Ţinând cont de subiectul ce am de gând să-l propun pentru dezbatere, vreau să clarific faptul că nu prezint şi nu am prezentat niciodată urme de misoginism sau discriminare sexuală. Acestea fiind zise, să-i dăm drumul.

Nu doar din confortul propriu-mi fotoliu şi cel al semi-anonimităţii oferite de monitor, dar şi din perindările mele prin societate, am observat câteva chestii legate de reprezentantele jumătăţii frumoase a omenirii. Pe puncte:

1. Eram prin anul doi de facultate, la un serviciu oarecare, când o aud pe una din colegele mele care conversa cu nişte colegi, exprimându-şi frustrările sau nervii sau ce dracului avea, printr-o înjurătură pe care, vă spun sincer, n-am mai auzit-o niciodată până atunci: dă-te-n sânge!!! La momentul respectiv mi-am scuturat ţasta de mi-au făcut ochii ca la sloturi şi m-am gândit că n-am auzit bine. M-am înşelat. Dă-te-n sânge! s-a transformat într-o modă şi credeţi-mă că de atunci şi până acum l-am auzit mai mult din gura don’şoarelor decât din cea a don’şorilor. Poate veţi sări repede să spuneţi că dacă bărbaţii au voie să-njure, la fel şi femeile, dacă bărbaţii au voie să fumeze pe stradă, la fel şi femeile. Lăsând la o parte că sunt unele chestii care le stau mai bine bărbaţilor decât femeilor şi invers, ok, sunt de acord, toată lumea poate înjura. Şi poate fi amuzant să auzi un “du-te-n pizda mătii” venit de la o reprezentată a sexului frumos, dar “dă-te-n sânge”?!?! Mi se face pielea de găină numai când îl citesc, dar barem când aud o don’şoară cu o voce îngroşată care se vrea serioasă şi dispreţuitoare: dă-te-n sânge! Brrrrr! Puiiiii mei!

2. Altă chestiSailor Moone pe care simţul sociologic mi-a semnalat-o este tendinţa don’şorelor până într-o anumită vârstă de a se autointitula/autoproclama copii. În ultima vreme, parcă toate fetişcanele, de bună voie şi nesilite de nimeni, se împart în piţipoance şi copchii. Piţipoancele ştiu că sunt piţipoance şi le place acest lucru, deci se comportă ca atare, iar antagonistele lor se vor a  fi fetişcanele copii, veşnicele virgine, mereu pure, care se bucură de fluturi şi iarbă şi curcubee şi pentru care lucrurile mărunte înseamnă totul. Ele nu vor decât să copilărească, dacă s-ar putea până la sfârştiul timpului şi înapoi. Peste tot vezi: copil, kid, albinuţă, floricică, etc, etc, etc. Parcă s-au terminat fetişcanele care vor să meargă pe propriile picioare, cu o “puştoiacă” din asta nici o ceartă ca lumea nu poţi să tragi că o apucă plânsul. S-au terminat fetele puternice, independente, care să nu leşine de plâns la picioarele tale, acu’ toate-s copchile. Menţiune: există kizi din ăştia şi de sex masculin, dar parcă la un nivel mai mic.

3. Ultima observaţie, şi o fac repede, ţine de spiritul artistic al fetiţelor, mai exact de “talentul” literar. Toate kidele scriu poezii. Dar nu aşa oricum, să zici că publică una la nu ştiu câte luni, ci pe bandă, una după alta. Ana Blandiana ar fi geloasă, Nichita e prăfuit de mult, barem Eminescu e constant parodiat. În schimb s-a umplu România de poeţi juvenili. Acum, am citit şi eu câteva poezii la viaţa mea şi îmi place să cred că, într-o anumită măsură, pot să recunosc o poezie frumoasă. Dar…eu nu dau decât peste poete producătoare de poezii cu rimă albă, care într-adevăr sunt mai greu de digerat, dar care astăzi par la dispoziţia oricui ştie să facă o alăturare corectă de cuvinte frumoase şi pompoase. Voi sunteţi serioase? Vă chinuie talentul? Sau chiar atât de profunde sunteţi toate?

Ca de fiecare dată nu exclud posibilitatea de a fi eu cel sucit şi care nu vede adevărata valoare în care caz sunt dispus la urecheat. Îmi cer scuze dacă există cineva care s-a simţit jignit de cele scrise mai sus. Şi totuşi, dă-te-n sânge?! WTF???

Peter Clemenza: Lasă arma. Ia cannoli-ul!

Perioada şcolii primare a fost cea mai de succes perioadă din viaţa mea de până acum pentru că atunci când tot ce poţi să faci ca să te distrezi e să interacţionezi cu alţi oameni, alţi copii, treptat se dezvoltă un anumit spirit competitiv, instinctiv. Tu câte bastonaşe ai făcut ieri, câte ecuaţii ai de rezolvat, ce note ai luat la lucrări? Câte cărţi ai citit? Da, când eram mic eram foarte fericit că eu am luat 10 cu steluţă şi prietenul meu doar 10 sau că am terminat ambele volume din Legendele Olimpului, iar prietenii mei mai au câteva pagini. Astăzi nu e nicio ruşine să iei 3, ba e chiar amuzant, ba chiar se face întrecere care are cele mai mici note.

Am citit mult când am fost mic. Apoi mi-au luat ai mei calculator, iar premiu-ntâi cu coroniţă s-a transformat în menţiune. Dragostea pentru citit nu a dispărut, dar într-un fel cretin, este umbrită de fascinaţia pentru internet. Însă e acolo, am citit mai puţin, dar am citit. Tranziţia de la poveştile pentru copii la cele mai “serioase” consider că am făcut-o prin “Tăcerea Mieilor” a lui Thomas Harris. La vremea aia încă nu văzusem filmul, dar ştiam de el din auzite. M-a şocat complet acea carte, mi s-a părut extraordinară. Fiecare gen trezeşte altceva în mine, cărţile lui Stephen King, “Shining” în special, sunt cele care mă trec prin cele mai profunde stări, îmi plac în mod deosebit operele lui Isaac Asimov, “Fahrenheit 451” al lui Bradbury, proza lui Edgar Allan Poe, de Dostoievski nu mai pomenesc. Însă dacă din mănunchiul de cărţi pe care le-am citit ar trebui să aleg doar una, aş alege “Naşul” lui Mario Puzo.

“The Godfather 1&2” a reprezentat opera literară desăvârşiThe Godfather Covertă pentru mine. Adică,   sunt conştient că există cărţi mai relevante, poate mai bine scrise, unele chiar le-am citit, dar nimic nu a reuşit să se lipească mai bine de mine decât Naşul. Aş vrea să pot menţiona câteva scene care mi-au deprivat nopţile de somn din cauza mâhnirii şi supărării, dar nu vreau să stric “plăcerea” altora. Mi-a plăcut groaznic de mult la “Naşul” faptul că deşi în centru se afla o organizaţie mafiotă, aceasta era alimentată de dragoste, respect, demnitate, fibră morală, reguli precum “Omerta”, într-un final organizaţia transformându-se în familie, “La famiglia Corelone”, dacă ne luăm după Don Vito. Mario Puzo reuşeşte atât de bine să ne integreze în această familie încât atunci când unul din membrii păţeşte ceva nu poţi să nu fii bântuit de eveniment.

Am citit acum foarte mulţi ani cartea (cărţile), dar există o replică, o învăţătură de fapt, care a dăinuit intactă în mintea mea de-a lungul timpului şi vine de la Don Corleone. Spunea că prietenia dintre două femei nu se va putea compara niciodată cu prietenia dintre doi bărbaţi. Motivele le aflaţi voi din carte. Între timp chestia asta a devenit un adevăr universal, însă la vremea respectivă a fost o lecţie importantă pentru mine. Naşul are multe poveţe în buzunarul de la piept, iar atunci când nu mai merge cu binele, nu va ezita să “întindă saltelele”.

Cu siguranţă “The Godfather” este cartea mea de căpătâi.