Perioada şcolii primare a fost cea mai de succes perioadă din viaţa mea de până acum pentru că atunci când tot ce poţi să faci ca să te distrezi e să interacţionezi cu alţi oameni, alţi copii, treptat se dezvoltă un anumit spirit competitiv, instinctiv. Tu câte bastonaşe ai făcut ieri, câte ecuaţii ai de rezolvat, ce note ai luat la lucrări? Câte cărţi ai citit? Da, când eram mic eram foarte fericit că eu am luat 10 cu steluţă şi prietenul meu doar 10 sau că am terminat ambele volume din Legendele Olimpului, iar prietenii mei mai au câteva pagini. Astăzi nu e nicio ruşine să iei 3, ba e chiar amuzant, ba chiar se face întrecere care are cele mai mici note.
Am citit mult când am fost mic. Apoi mi-au luat ai mei calculator, iar premiu-ntâi cu coroniţă s-a transformat în menţiune. Dragostea pentru citit nu a dispărut, dar într-un fel cretin, este umbrită de fascinaţia pentru internet. Însă e acolo, am citit mai puţin, dar am citit. Tranziţia de la poveştile pentru copii la cele mai “serioase” consider că am făcut-o prin “Tăcerea Mieilor” a lui Thomas Harris. La vremea aia încă nu văzusem filmul, dar ştiam de el din auzite. M-a şocat complet acea carte, mi s-a părut extraordinară. Fiecare gen trezeşte altceva în mine, cărţile lui Stephen King, “Shining” în special, sunt cele care mă trec prin cele mai profunde stări, îmi plac în mod deosebit operele lui Isaac Asimov, “Fahrenheit 451” al lui Bradbury, proza lui Edgar Allan Poe, de Dostoievski nu mai pomenesc. Însă dacă din mănunchiul de cărţi pe care le-am citit ar trebui să aleg doar una, aş alege “Naşul” lui Mario Puzo.
“The Godfather 1&2” a reprezentat opera literară desăvârşiThe Godfather Covertă pentru mine. Adică, sunt conştient că există cărţi mai relevante, poate mai bine scrise, unele chiar le-am citit, dar nimic nu a reuşit să se lipească mai bine de mine decât Naşul. Aş vrea să pot menţiona câteva scene care mi-au deprivat nopţile de somn din cauza mâhnirii şi supărării, dar nu vreau să stric “plăcerea” altora. Mi-a plăcut groaznic de mult la “Naşul” faptul că deşi în centru se afla o organizaţie mafiotă, aceasta era alimentată de dragoste, respect, demnitate, fibră morală, reguli precum “Omerta”, într-un final organizaţia transformându-se în familie, “La famiglia Corelone”, dacă ne luăm după Don Vito. Mario Puzo reuşeşte atât de bine să ne integreze în această familie încât atunci când unul din membrii păţeşte ceva nu poţi să nu fii bântuit de eveniment.
Am citit acum foarte mulţi ani cartea (cărţile), dar există o replică, o învăţătură de fapt, care a dăinuit intactă în mintea mea de-a lungul timpului şi vine de la Don Corleone. Spunea că prietenia dintre două femei nu se va putea compara niciodată cu prietenia dintre doi bărbaţi. Motivele le aflaţi voi din carte. Între timp chestia asta a devenit un adevăr universal, însă la vremea respectivă a fost o lecţie importantă pentru mine. Naşul are multe poveţe în buzunarul de la piept, iar atunci când nu mai merge cu binele, nu va ezita să “întindă saltelele”.
Cu siguranţă “The Godfather” este cartea mea de căpătâi.
Am citit mult când am fost mic. Apoi mi-au luat ai mei calculator, iar premiu-ntâi cu coroniţă s-a transformat în menţiune. Dragostea pentru citit nu a dispărut, dar într-un fel cretin, este umbrită de fascinaţia pentru internet. Însă e acolo, am citit mai puţin, dar am citit. Tranziţia de la poveştile pentru copii la cele mai “serioase” consider că am făcut-o prin “Tăcerea Mieilor” a lui Thomas Harris. La vremea aia încă nu văzusem filmul, dar ştiam de el din auzite. M-a şocat complet acea carte, mi s-a părut extraordinară. Fiecare gen trezeşte altceva în mine, cărţile lui Stephen King, “Shining” în special, sunt cele care mă trec prin cele mai profunde stări, îmi plac în mod deosebit operele lui Isaac Asimov, “Fahrenheit 451” al lui Bradbury, proza lui Edgar Allan Poe, de Dostoievski nu mai pomenesc. Însă dacă din mănunchiul de cărţi pe care le-am citit ar trebui să aleg doar una, aş alege “Naşul” lui Mario Puzo.
“The Godfather 1&2” a reprezentat opera literară desăvârşiThe Godfather Covertă pentru mine. Adică, sunt conştient că există cărţi mai relevante, poate mai bine scrise, unele chiar le-am citit, dar nimic nu a reuşit să se lipească mai bine de mine decât Naşul. Aş vrea să pot menţiona câteva scene care mi-au deprivat nopţile de somn din cauza mâhnirii şi supărării, dar nu vreau să stric “plăcerea” altora. Mi-a plăcut groaznic de mult la “Naşul” faptul că deşi în centru se afla o organizaţie mafiotă, aceasta era alimentată de dragoste, respect, demnitate, fibră morală, reguli precum “Omerta”, într-un final organizaţia transformându-se în familie, “La famiglia Corelone”, dacă ne luăm după Don Vito. Mario Puzo reuşeşte atât de bine să ne integreze în această familie încât atunci când unul din membrii păţeşte ceva nu poţi să nu fii bântuit de eveniment.
Am citit acum foarte mulţi ani cartea (cărţile), dar există o replică, o învăţătură de fapt, care a dăinuit intactă în mintea mea de-a lungul timpului şi vine de la Don Corleone. Spunea că prietenia dintre două femei nu se va putea compara niciodată cu prietenia dintre doi bărbaţi. Motivele le aflaţi voi din carte. Între timp chestia asta a devenit un adevăr universal, însă la vremea respectivă a fost o lecţie importantă pentru mine. Naşul are multe poveţe în buzunarul de la piept, iar atunci când nu mai merge cu binele, nu va ezita să “întindă saltelele”.
Cu siguranţă “The Godfather” este cartea mea de căpătâi.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire